Cum se aude natura.

M-am hotărât ca 2022 să fie altfel, atât cât depinde de mine și atât cât...pot. Că doar oameni suntem. De mică visez să urc munții ca o capră neagră, dar, of, cât de puține am făcut pentru asta! Nici măcar ied nu am ajuns în atâția ani 🙈. Un singur traseu pentru foto am făcut anul trecut. Iar traseu pur-montan a fost cel spre Moldoveanu, pentru care mi-am dat duhul, și un Mălăiești pe care l-am simțit chiar mai greu decât Moldoveanu, nici acum nu îmi explic de ce. Să fie oare sedentarismul dus la cote maxime? 🙄 Eii, de unde!

Să mergem mai departe, fiindcă nici mila, nici jena și nici regretul, nu rezolvă cu nimic condiția mea. Așa că, weekendul trecut mi-am găsit gașcă și dusă am fost. Tură scurtă, cu trenul, dus-întors în aceeași zi, ideal pentru o ramolită. Ah, trezire la 4:45, fără snooze (dar eu și mintea mea am hotărât să nu mai cădem pradă somnului, așa că nu a fost cel mai cumplit chin - nu de alta, dar oamenii de succes se trezesc devreme, am citit eu în cărți).

Traseul, sau mai degrabă drumeția, a pornit din Azuga, cătinel, prin pădure. Meteorologul de serviciu (a se citi: mami), îmi lăsase mesaj încă de la miezul nopții să am grijă că o să bată vântul tare (bine, am parafrazat puțin, ea mi-a spus să nu mai merg). În fine. Așa am ajuns să alegem o variantă lejeră, fără pericole. Cea mai mare parte a traseului a fost prin pădure, o pădure albă, înghețată, cu copaci înalți, pe cât de subțiri, pe atât de impunători.

Nu știu cum se face, că la un moment dat m-am trezit singură, între găști, doar eu și natura.

M-am panicat nițel, dar m-am liniștit când mi-am dat seama că urșii ar trebui să doarmă. M-am panicat iar când am auzit un șuierat suspect și m-am liniștit iar când mi-am dat seama că e de la bețele mele ieftine. M-am bucurat când mi-am dat seama că sunt singură și atât de concentrată la traseu, încât nu mai auzeam niciun gând în afară de ăla care se întreba „unde naiba o fi geaca roșie care odată se vedea în fața mea?” M-am liniștit când a reapărut după o curbă, dar mi-a crescut anxietatea până la cer când am scos telefonul să fac o poză și mi-a murit instant bateria, de la 63% la shut down.

De atunci, pe lângă geaca roșie, atenția mea era îndreptată pe toate triunghiurile albastre care marcau traseul - nu că aș fi avut unde să mă rătăcesc în pădurea fără de intersecții, dar știu eu că vigilența e cheia. Am început să mă întreb ce investiții ar trebui să fac mai întâi, să-mi cumpăr un telefon mai bun, să merg la cursuri de orientare, să-mi iau un ceas performant sau mai bine să merg la sală, ca să fiu în stare să prind mai repede din urmă geaca roșie? Nu am ajuns la nicio concluzie, cert e că am putut să grăbesc pasul și să-i ajung. Evident că nu am rămas cu ei, pentru că începuse să-mi placă singurătatea asta ciudată. Dar măcar căpătasem încredere în mine încât să mă pot bucura de moment.

M-am liniștit și am început să simt muntele după care am tânjit atât de mult. A fost un fel de altfel de mindfulness, combinat cu un soi de mediație. Atunci am observat formele copacilor, texturile lor și jocul pe care fulgii l-au imprimat pe scoarță. Am pus mâna pe crenguțele grele de zăpadă și am încercat să le fotografiez în timp ce vântul îmi defocaliza orice încercare. Și am ascultat natura. Cu șuierături și trosnete de parcă tocmai făcusem focul în sobă și mai aruncasem și puțină benzină. Doar că acum, copacii nu erau arși. Erau cât se poate de vii și „aprinși” de vântul puternic. Se legănau puternic unii spre alții, dar nu aveau de gând să se rupă la poalele mele, cred că mai frumos se vede totul de sus. A fost un spectacol intens, presărat pe ici, pe colo, cu câte un vuiet de tren sau un strigăt îndepărtat de bufniță. A fost a doua oară când am filmat cu aparatul foto. Știam că nu mă pricep la asta, abia dacă am găsit butonul de „rec”, dar mi-am dorit prea mult să surprind momentul, să înregistrez melodia și să o pot asculta pe repeat ori de câte ori mă simt sufocată de aerul greu al orașului.

Închide ochii, trage aer în piept și ascultă natura:

Pădurea s-a terminat prea repede. Am ieșit din ea și deja mi-era dor, aș fi vrut să dureze o veșnicie. Am ajuns în platoul din Munții Baiului, o imensitate albă, înconjurată de Bucegi acoperiți cu nori grei și presărată cu mici vârtejuri din praf de zăpadă. Vântul bătea atât de tare, că-mi destabiliza cele 50 de kile plus rucsacul, dar am apucat să scot aparatul și să trag rapid câteva cadre - las mai jos doar două de care sunt relativ mulțumită. Vedeam indicatoare cu marcaj și la stânga și la dreapta, dar înainte să mă panichez că nu știu încotro mă îndrept, am auzit ecoul vocilor găștii rămase în urmă. M-am ușurat instant (la figurat, ok?) și odată cu relaxarea am văzut și pârtia din depărtare, cu telecabina de la Sorica și cabana Popasul Uriașilor. Am făcut și noi pasul de uriaș și am ajuns la adăpost.

După un traseu de două ore și jumătate (cred, nu știu exact, că timpul trece altfel pe munți) am ajuns la căldurica din cabană. Acum, în locul vântului, ne mângâia auzul un playlist cu whiskey blues. Și Ursa, câinele de pază și de bază al cabanierilor dădea din coadă de parcă eram singurii turiști din cabana plină ochi. Două mâțe stăteau îmbrățișate lângă sobă, până când o fetiță blondă-drăguță-binevoitoare a făcut din ele ce ar fi făcut cu două Barbie. Le-a studiat, le-a mângâiat, le-a ridicat în aer, le-a legănat și le-a acoperit cu bluza, să nu le fie cumva frig lângă sobă 🤭.

Dar să trecem la lucrurile mai practice. Am mâncat cea mai bună supă de roșii vre-o-da-tă. Când eram mică și-i spunem mamei că e bună mâncarea, îmi răspundea că mi-a fost foame. Evident că și acum eram lihnită, dar pot să garantez că nu e singurul motiv pentru care am rămas impresionată de ciorbă. Felul doi au fost cele trei feliuțe de salam învelite în două feliuțe de pâine, pe care le-am mâncat înainte să fie gata cea mai bună supă de roșii ever. La desert am avut o negresă cu ceva gem de afine, dar o savuram în timp ce mă gândeam că e cel mai rafinat tort (era tăiată în așa fel, nu am luat-o razna de tot 🙄). Le-am asezonat cu jumătate de păhărel de vin fiert (ca să mai ajungem și înapoi la gară) și apoi cu cel mai bun ceai ever (ok, iar vorbesc la superlativ, se prea poate să-mi fi fost foarte sete). La finalul ospățului de la 1540m, nu ne-a fost adusă nicio notă de plată. Se pare că e un loc renumit tocmai pentru sistemul ăsta pe bază de donații. Vii, comanzi ce vrei din meniul zilei și la final plătești doar dacă vrei și cât te lasă inima sau cât crezi că a meritat (pentru mine, a fost o experiență neprețuită). Nu verifică nimeni să vadă ce faci, banii îi donezi într-o cutiuță la bar, ceea ce mi se pare uimitor pentru România. Și cum cabana nu s-a închis până acum, înseamnă că ne-a mai rămas o urmă de speranță. Cu ușa stăm mai prost, că uităm să o tragem după noi - am observat asta la 80% dintre grupurile/ oamenii care treceau pragul 🤦‍♀️.

Ursa (mare) 😂🥰

Mi-a plăcut. Și promit că mai merg, pentru că 2022 e mare 😍.

Ah, drumul de întoarcere? A fost pe același traseu, pentru că era ceața prea densă pe celălalt. A fost super rapid la coborâre, doar genunchii mei s-au transformat în piftii. Și iar îmi amintesc că sunt tânără și ramolită...