.png)
Câteodată, simt că blogul ăsta e ca jurnalul și ajung să scriu pe el doar atunci când mă roade tare. Din păcate. Și uite cum ajung cele mai frumoase momente să se piardă în stories șterse automat după 24 de ore și uitate și de noi, și de lume. Pentru că greul tot aici rămâne, în scris, cu multe cuvinte.
M-a sunat mami aseară și mi-a zis că a murit Negruța. Era bolnavă de o zi, iar ieri, când au ajuns acasă, ea nu mai era în curte. Se ascunsese în beci, la răcoare, să-și ducă departe de lume ultimele ore, și cele mai grele din viața ei de nici 3 ani.
Ca orice poveste modernă, totul a început în lockdown. Era final de mai. Hoinăream ulițele de acasă cu aparatul la gât, când văd o pisică cum aleargă spre mine. Mă aplec să o mângâi, iar ea-mi sare-n brațe. Pur și simplu. Nu înțeleg cum un animal necunoscut poate să aibă atâta încredere într-un străin, așa că mă simt copleșită de emoție. Nu mă întreb de două ori ce ar trebui să fac, mă ridic cu ea în brațe și plec spre casă. Știam că gestul meu nu va fi apreciat, dar mi-am asumat comportamentul „rebel”. Până în urmă cu câțiva ani de zile, verișoara mea de la Turda era cea care aduna pisici de prin șanț și ni le aducea nouă plocon. Nu le alungam, dar nici nu le mângaiam prea des. Le dădeam de mâncare din când în când, iar ele înțelegeau că nu e un loc de ședere permanentă, ci mai mult de tranzit. Așa ne-am pricopsit cu Irinel și Tictoc, ultimii doi motani găsiți pe uliță de verișoara mea, Irina.
Și-am ajuns acasă, cu pisica în brațe. M-au întâmpinat ai mei cu reacțiile așteptate: „nu ești zdravănă!/ ce să facem cu ea?/ fugi și du-o înapoi, sigur e a cuiva/ tu pleci și ne-o lași nouă!”. Le-am zis că e prima oară când o pisică îmi sare-n poală și n-am de gând s-o mai las. M-a ales ea cumva... I-am lăsat pe ai mei bombănind, și tot restul serii am avut grijă să nu-i facă motanii vreun rău. Așa gelozii ca la animale, n-am văzut nici la oameni.
A doua zi, m-am trezit cu gândul la pisică. Deși tensiunea între ea și motani era deja mai mică, părea că nu se simte prea bine. Energia ei era inexistentă, iar la un moment dat a și vomat. A urmat o serie de contradicții între mine și tati - el zicea că e gravidă, eu ziceam că e doar un pui și că nu se poate așa ceva. Sigur a mâncat prea mult și de asta îi e rău, cine știe de câte zile stătea flămândă (cu toate că, într-adevăr, nu părea deloc slabă). N-a trecut nici jumătate de zi, că-i aud pe ai mei strigând-o. Aflu că nu au mai văzut-o de câteva ore, iar ei par îngrijorați. Mă așteptam să se obișnuiască cu ideea, dar chiar atât de repede să le pese de soarta ei? Sunt surprinsă și fericită, mai ales că într-un final apare și ea acasă, ca un fiu rătăcitor.
I-am zis „Fetița”. Știu, nu pare un nume prea original, dar am umanizat-o și, mai mult, am alintat-o. Pentru o dură ca mine, care-și exprimă greu sentimentele, alintul din numele pisicii spune multe. Doar că am botezat-o și am părăsit-o, pentru că m-am întors la București. I-am lăsat pe ai mei să aibă grijă de ea. La nici două săptămâni, Fetița mea s-a hotărât să-i dea dreptate lui tati și să fete primul pui. Pufi a fost moașa de botez.
Găbița s-a numit puiul, nume dat de nepoțelul Găbițu (original, din nou). Aveam emoții cu privire la soarta ei și mă întrebam ce-or face ai mei cu două pisici, dar m-am relaxat repede când am început să primesc de acasă poze cu ele dormind sau îmi povesteau cum fac pisicile tumbițe. Găbița a ajuns rapid o privilegiată, cu dreptul de a intra în casă. Evident că după ea a urmat și maică-sa, dar cine mai pune la suflet?
Asta e povestea familiei Negoescu și dragostea cea nouă pentru pisici. Nu e nimic fals în afecțiunea asta, și nici exagerat sau nebunesc. Înainte s-o aduc pe Fetița acasă, animalele aveau locul lor în gospodărie - stăteau în curte, niciodată în casă; erau mângâiate, dar mai mult la ocazii speciale. Și uite cum vine un moment în viață când prinzi drag de niște pufoșenii de parcă ar fi copiii tăi. Se întâmplă când te aștepți cel mai puțin, ca dragostea. Te ia pe sus și face ce vrea din tine. Nu-ți mai pasă nici de gura lumii, care comentează și judecă relația voastră. Cum au ajuns ăia să aibă 5,6,7 pisici în curte, mai multe ca găinile?
Păi uite cum au ajuns. Ioana i-a „obligat” să o accepte pe Fetița, iar ei n-au vrut s-o supere, mai ales că vine rar pe acasă și dorul ăsta trebuie și el compensat cumva. Apoi, Fetița s-a dovedit a fi o mică vagaboandă și a fătat-o pe Găbița, primul pui născut în sânul familiei. Nici nu a crescut bine Găbița, că Fetița a mai înmulțit curtea cu o serie de pisici, printre care și Negruța. N-au crescut bine nici astea, că Fetița iar a perpetuat specia. Și tot așa. Nu că ar fi nevoie de explicații, dar unii suntem mai curioși decât alții. Ideea e că Fetița era atât de fertilă, că nu apucam să o castrăm pentru că devenea gestantă din nou. Să vă mai spun și cât de căutate sunt animalele la țară, mai ales pisicile maidaneze? Cred că știți deja. Cu chiu, cu vai, am reușit să dăm o parte dintre ele (mare noroc, aș zice).
Fetița și Negruța (pui)
Până (mai) ieri, acasă aveam un trio minunat, fiecare cu personalitatea ei: Găbița (cea mai pofticioasă ființă, râmnește și la pufuleți), Steluța (super inteligentă încă de mică, prinde șoareci și tot ce mișcă, e foarte silențioasă, abia o auzi mieunând) și Negruța (cea mai guralivă, mare iubitoare de design interior - în fiecare seară plângea la ușă ca să i se facă turul casei și se mulțumea abia după ce vizita toate camerele; îi plăcea să meargă pe pervaz și să se uite la păsări de la înălțime; se alinta mereu, dar era singura care nu știa cum să se joace și scotea gheruțele fără să-și dea seama).
Vorbesc la trecut pentru că Negruța nu mai e, iar asta fiindcă niște oameni buni au avut grijă să-i facă felul. Degeaba au dus-o ai mei cât de repede au putut la veterinar, otrava se răspândise deja în tot corpul, iar ea suferea mai tare cu fiecare minut ce trecea. Nu condamn oamenii care nu iubesc animalele, deși nu îi înțeleg. Dar îi condam cu tot sufletul pe cei care le fac rău intenționat. Și le doresc să se atașeze măcar o dată în viața lor tristă de un biet animal, poate atunci pricep ceva din lumea asta.
Nu doar o dată am auzit amenințări, vecini supărați că latră câinii sau nervoși că le strică pisicile grădinile ori le fac mizerie în curți. Îi deranjează la Malaia, dar sunt curioasă ce mai fac în Grecia, ca să fie sejurul mai plăcut? Oare iau otrava în bagajul de cală?
Nu arăt cu degetul pe nimeni, fiindcă n-am idee cine plantează prafuri albe pe la colțuri, în loc de zambile. Și nici n-am de gând să fac rău intenționat cuiva, dar simt nevoia să las aici, informativ, un fragment din lege:
Potrivit alin. (3) al art. 25 din Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani:
uciderea animalelor, cu intenţie, fără drept;
schingiuirea animalelor;
organizarea de lupte între animale sau cu animale;
zoofilia.
Comments