.png)
Nu știu să înot. Așa că m-am făcut scafandru.
- Ioana Negoescu
- acum 1 zi
- 20 min de citit
Doamne, a apărut AI-ul de când n-am mai scris pe blog...
Totul începe cu planificarea excursiei în Cuba. Stăteam liniștiți la masă, ne beam apa minerală, când Rareș îl consultă pe prietenul nostru, al tuturor, și-l întreabă unde în lume sunt corali. ChatGPT, băiat ascultător, cum știa ce vacanță comunistă urma să avem, răspunde că, pe lângă Egipt, Seychelles și alte locuri exotice, și Cuba e o destinație minunată pentru corali.
A doua zi, amândoi aveam programare la primul curs de scufundări. El, entuziasmat nevoie mare. Eu, panicată, contrariată, șocată. Nu înțelegeam cum unii oameni pot lua decizii mari așa, pe loc. În nici o oră, gândurile mele erau deja pline de rechini, pești mici și dați naibii, boala de decompresie, echipamente și muuuulte reguli. Cum să intru în apă când eu nu știu nici măcar să înot? Cum să învăț atâtea lucruri noi într-un timp atât de scurt, când eu n-am nici carnet?
Și, uite așa, am ajuns la Otopeni. După vreo șapte momente de ping-pong, cu „poți” / „nu poți” / „o să mori” / „măcar încearcă”, m-am hotărât că nu-i de mine și că doar o să mă uit la Rareș cum face pași în piscină. Nu-mi pasă dacă sunt slabă, dar știu că nu sunt în stare. Cristi, unul dintre instructorii de la Diventura, mă ascultă și, cu multă blândețe și calm (adică fix ce lipsea cu desăvârșire din mintea mea) îmi spune că majoritatea oamenilor se simt așa la început. E normal la început, dar el va fi mereu la o palmă distanță de mine și nu se poate întâmpla nimic grav. E acolo, mă vede, mă ajută, iar în caz că nu sunt bine, ieșim la suprafață. Cu calmul lui, dar și cu rușinea mea, m-a convins. Nu mai aveam niciun contra-argument.
Primul contact a fost cu costumul. Dificil de îmbrăcat, parcă mergeam pe Lună. Apoi m-am lovit de ingineria din cârca mea. Butelie, furtunuri, butoane (care umflă, care dezumflă?), ceas, spray anti-fog, plumb... Ca-n Bacovia, și eu eram în ceață, cu greutăți pe toate părțile. Pune masca – bagă regulatorul în gură – vezi dacă ai labele în picioare – clătește masca – pornește butelia – verifică presiunea – respiră. Sari.
Aici pulsul mi-a ajuns la 150, iar creierul mi-a dat eroare. Fără să știu cum, am sărit. Și nici măcar nu-mi mai amintesc cum a fost, pentru că după pasul cel mare a urmat un alt șoc: când am realizat că trebuie să țin muștiucul ăla în gură toată scufundarea. Părea inuman. Dacă-mi scapă? Beau clor, mă înec și mor? Așa-i de simplu?
În fine, am intrat. Nu știu când. Nu-mi amintesc cum. Am suflat de câteva ori din nas și am ajuns la cinci metri („am egalizat”, în termeni tehnici), maximul pe care ni-l poate oferi bazinul. Slavă Domnului! Ce-a urmat simt că deja e istorie. Din decembrie și până acum nu mai țin minte decât că dădeam din pedale întruna. Pe sub apă! Nu de prea multă energie, ci de frică și din neștiință, pentru că doar așa simțeam că pot să nu ating podeaua (a se citi: să-mi mențin flotabilitatea).
Au urmat scufundările cu exerciții: inundă masca, dă-o jos, scoate regulatorul, recuperează-l, dă jos butelia, pune-o la loc, umflă baliza, fă-te că n-ai aer, ieși de urgență. Nu mi-au plăcut, dar le-am făcut din prima. Și uite așa au trecut opt scufundări înainte de prima scufundare reală, în ocean.
Cum au trecut? Păi, practic, eu doar am existat, timp în care am avut grijă să respir. În afară de buddy-ul meu (adică instructorul cu care mă scufundam), nu mai aveam ochi pentru altceva. Nu știam ce se întâmpla în apă. Mai vedeam cu colțul ochiului cum sar copiii în bazin și, din când în când, îl mai salutam pe Rareș. Nici semnul de „OK” nu-l făceam bine, că degetele mele nu formau un cerc, ci mai mult un triunghi.
În starea asta, vă imaginați că nu știam câte greutăți am pe mine sau unde sunt amplasate, nu eram conștientă când mi se mai scoteau din buzunar ori când îmi mai dezumfla un instructor vesta ca să nu ajung ghiulea la suprafață. Știam doar că nu trebuie să mă cred pe bicicletă, că nu dau bine din labe și că nu-i ok să stau în picioare. Dar nu înțelegeam explicațiile, pentru că nu realizam consecințele, și atunci „inventam”, inconștient, motive pentru comportamentul meu. Dau din picioare pentru că mă plictisesc, stau pe verticală ca să văd lumea mai bine (că peștii nu prea înoată prin Otopeni) și tot așa.
Am continuat să merg la bazin, convinsă că nu-i de mine. Înțelegeam câte sunt de făcut într-o scufundare și știam că e prea mult pentru căpșorul meu care pricepe greu. Mă copleșeau toate informațiile și, pe lângă pulsul de 150, mă durea în piept după ce mă îmbrăcam și până intram în apă. Mi-era greu să-mi fac echipamentul, iar aglomerația și graba din vestiar mă blocau complet. Așa a ajuns Rareș să mi-l facă, mai mult pe furiș, ca să nu ne vadă instructorii că trișam.
Dacă stau să mă gândesc, dive-ul era cel mai ok lucru din toată experiența. Nu-mi plăceau pregătirile și nici ce urma după scufundare. Era iarnă, târziu, și, cu părul umed, alergam spre mașină cu direcția Dristor Kebap, obosiți și leșinați de foame. Pe drum, făceam debriefing împreună: cum a fost pentru fiecare, ce am învățat nou, ce ne-a ieșit, ce nu ne-a plăcut? Bine, mai mult Rareș vorbea. Eu eram tăcută și mă gândeam doar cât mai durează până când mă hotărăsc să renunț.
Și uite că trece decembrie și vine vremea să ne scufundăm în Cuba, în Marea Caraibilor. După opt dive-uri timide în piscină, urmau condiții complet diferite, reale, echipamente de închiriat, străini pe mâna cărora să ne lăsăm și presiunea tacită de a se întoarce Rareș cu fotografii. Că doar de-aia ne-am făcut scafandri...
Grija cea mare înainte de plecare a fost să nu răcesc și să fiu nevoită să gestionez încă o situație sub apă. Toate bune, am băgat vitamina C în doză mare, până când am ajuns la Madrid, unde aveam escală. Îmbrăcată mult mai subțire decât prevedea vremea, printre fulgi și vântul din ianuarie, m-am ales cu ce-mi era cel mai frică. Am ajuns în Cuba fonforoagă (așa se zice la Malaia la „fonfăit”).
Primele zile, cât am cutreierat prin Havana, am fost chiar ok. Când am ajuns în partea a doua a vacanței, la plajă în Varadero, unde erau vreo douăj de grade, ploicică, umiditate de 80% și briză cât cuprinde, mi-am simțit corpul amețit și clar pătruns de frica mea cea mai mare: răceala. Nu ne-am scufundat din prima zi, iar pentru următoarea trebuia mai întâi să vedem condițiile meteo. Care nu arătau bine, motiv pentru care se discuta chiar să plecăm în alt loc de dive, în Golful Porcilor (pentru cei care știu nițică istorie). Dar cum eu nu știu istorie, nu aveam nicio bucurie să mergem până acolo doar ca să fim și mai obosiți.
Recapitulând: mi-era frică, nu știam să stau sub apă, eram răcită, iar marea calmă de care auzisem eu în povești era acum cu valuri agitate. Mixul ăsta perfect m-a trezit la unu noaptea și mi-a dat stări de greață, știind că în următoarea zi trebuia să mă scufund. Un fel de atac de panică manifestat în felul meu. Dimineața am vomitat, n-am putut să mănânc și să mă hidratez cum trebuie, așa că am hotărât că-l las doar pe Rareș să facă cunoștință cu peștii din Cuba. M-am dus la plajă doar cât să înțeleg cum e acolo, să îngheț la umbră (deși afară erau vreo treij de grade) și să mă bucur de wildlife-ul de pe pământ. Am văzut turkey vulture și greater Antillean grackle, un fel de mierlă cu coada evantai, specie endemică din Cuba.
A doua zi, Playa Coral mă găsește îmbrăcată în costumul care arăta ca nou-nouț (că cine mai poartă XS?), tușind întruna și suflând nasul în avans. Dacă îmi curg mucii în mască, ce mă fac? Era a doua zi de scufundări, din trei, și nu puteam permite să treacă și ocazia asta pe lângă mine. Rareș supraviețuise, chiar și prin curenții de ieri, așa că-mi adun puținul curaj și intru în oceanul care acum e vizibil mai calm.
Intrarea s-a făcut de pe plajă – și tare greu e să mergi prin nisip cu kilele alea în spate. Apoi să-ți pui labele în apă... Adică să se ocupe ghidul de asta. Puțin rușinos, dar nu cred că înțelegea cât de bebeluși suntem noi și că mergem de-a bușilea în viața asta subacvatică. Despre scufundările în sine nu pot spune prea multe, pentru că mintea-mi era anesteziată. De asta, majoritatea amintirilor mele sunt de dinainte și după dive.
Mi-a fost greu, pentru că „pedalam” întruna, dar pur și simplu nu-mi puteam controla picioarele. Le îndoiam în cel mai rău mod posibil, dădeam repede din ele, câteodată și din mâini... Când mă speriam de ceva, alergam la propriu. Preferam să stau mai sus, doar ca să fiu sigură că nu pic pe corali, iar când mă apropiam de ei îmi creștea pulsul și mă agitam ca peștele pe uscat. Stăteam în picioare pentru că doar așa simțeam că pot să văd tot ce e în jur și să nu „cad”.
Pe Lună nu știi ce poți atinge, ce e dăunător, veninos sau prietenos. Nici noi nu știam să deosebim coralii de foc, care sunt peștii răutăcioși ori ce se întâmplă dacă te atingi, fără să vrei, de vreo lighioană camuflată în nisip. Știam, în schimb, că nu sunt rechini, un gând liniștitor în mintea-mi agitată.
Într-una dintre scufundări, am simțit că mă înțeapă ceva în gleznă. Când m-am uitat, aveam niște ace uriașe înfipte în costum. Mi-am păstrat calmul, i-am spus buddy-ului, mi le-a scos și asta a fost tot. Am simțit o iritare câteva minute, după care mi-a trecut. Am uitat să-l întreb atunci ce-a fost, dar mai mult ca sigur era un arici de mare în care am intrat din greșeală. Sau, mai degrabă, a fost karma.
Pentru că la începutul scufundării buddy-ul a luat un arici și mi l-a pus în mână. A fost o senzație așa faină să simt cum i se lipesc ventuzele de palma mea! N-am putut avea atunci altă reacție decât să mă bucur, deși bănuiam că nu se face așa ceva. La fel ca pe pământ, nu trebuie să deranjăm nicicum animalele din ocean și am respectat asta cât de mult am putut. Dar cum să te contrazici sub apă? Plus că am mers pe încredere și mi-am spus că știe el mai bine ce-i ok și ce nu.
Mai târziu puțin, ceva mă trăgea de păr. Ridic privirea și văd pești care-mi dădeau târcoale, iar unii voiau să guste din șuvițele mele. Să râd, să mă sperii? Reacția mea a fost mereu aceeași: mă uit la ghid și, dacă el e ok, atunci sunt și eu. În cazul ăsta, zâmbea.
Pești erau, dar nu foarte diverși și nimic pentru care să zici „wow”. Trumpet fish mi s-au părut cei mai interesanți – lungi, subțiri, translucizi și cu gura lungă. În timp ce scriu despre ei, am căutat mai multe informații pe Google și se pare că sunt înrudiți cu căluții de mare. Uite explicația pentru care-mi sunt dragi! Am văzut și peștele chirurg, de-un albastru superb și cu buzele mari, pe care l-am și filmat într-unul dintre puținele momente în care puteam să fiu atentă la ce filmez. Internetul îmi spune că e rudă cu Dory, doar că el e Atlantic blue tang și trăiește în Caraibe, iar ea e Pacific blue tang și trăiește în Oceanul Indian și Pacific.
Cam atât cu fauna pentru care am avut ochi să văd. În fotografiile lui Rareș am văzut apoi corali spectaculoși și renumitul lionfish. Posibil să fi trecut și eu pe lângă ei, dar, fiind prea concentrată pe supraviețuire, i-am ratat. Simpatici și coralii. Încă nu mă fascinează, dar cred că unul dintre motive e lipsa mea de cunoștințe despre ei. Că ei sunt o întreagă enciclopedie, iar eu știu doar că sunt amenințați și că mor pe zi ce trece. Nu din superficialitate nu le-am dat atenție, ci pentru că aveam mult prea multe alte lucruri la care să fiu atentă. Cum ar fi să verific câți bari mai am și să-mi anunț buddy-ul din timp, ca să-mi numere respirațiile.
De departe, cea mai fascinantă creatură din Caraibe a fost Portuguese man o' war, dar văzută pe plajă, nu în apă. Are textură gelatinoasă de meduză, formă de bărcuță și e translucidă, cu tentacule de un albastru-mov intens. Instinctiv, n-am pus mâna pe ea, dar o admiram de aproape când aud un localnic cum strigă disperat să nu o atingem, că-i veninoasă. Internetul spune că nu-i un singur animal, ci o colonie de indivizi, numiți zooizi, fiecare specializat pentru o anumită funcție și atât de dependent de ceilalți încât majoritatea nu pot supraviețui separat. Fas-ci-nant!
Ah, mă întrebați de scufundări? N-aș ști să zic cum au fost. Cred că exagerez dacă spun „plăcute”. Orice era nou mă destabiliza. Într-una dintre ele, înainte să intrăm în apă, nu aveam regulatorul în gură când m-a izbit un văluleț. Așa că m-a usturat gâtul de la sare și am intrat agitată în apă, motiv pentru care tot dive-ul a fost agitat.
În alta, totul părea relativ relaxant, până când a venit momentul să intrăm într-o „peșteră”. Mult spus peșteră, era un spațiu mai închis, unde în mod normal e ok pentru orice începător. Fără să știu că am ajuns, îmi face ghidul semnul că trebuie să coborâm. Era un hău în jos, între doi pereți, care mi s-a părut la fel de îngust ca Strada Sforii. Am realizat că aia ar trebui să fie peștera, m-am panicat, i-am făcut semne disperate că „nu, nu” și m-am întors cu spatele. Evident că toate minutele următoare au fost agitate, iar aerul meu s-a consumat cu viteza luminii.
Autonomie n-am prea avut, pentru că am solicitat în mod expres să fim fiecare cu ghidul lui. Eu, pentru panică. Rareș, pentru fotografie. N-am avut niciun gadget pe mine care să mă „încurce”. Într-un dive am luat iPhone-ul, în altul GoPro-ul. Toate filmările sunt un dezastru, mai puțin câteva secunde în care-mi aminteam că atârnă ceva de mine.
N-am avut nici măcar ceasul care trebuie să devină unul cu tine în apă. Să zicem că aici puteam să-mi permit psihologic excepția, fiindcă intrarea în apă era progresivă, noi nu ne-am dus mai jos de 12 metri și aveam ghidul permanent lângă mine. Ulterior aveam să înțeleg cât de important e să știi singur ce se întâmplă cu tine sub apă și să nu depinzi doar de altcineva pentru informațiile astea.
Au trecut cele două zile și patru scufundări. Am rămas cu o fascinație vagă, o curiozitate intrigantă și neclar definită, frică de ce va să vie și frustrare că nu știu să stau pe orizontală.
Ne-am întors în București, unde am continuat să mergem la bazin, ca să fim mai pregătiți pentru Egipt. Acel „va să vie”. Nu m-am simțit mai șmecheră, pe principiul „am fost deja în ocean, deci acum sunt bună”. Apăsarea în piept, în schimb, începuse să se mai diminueze înainte de fiecare aruncare și era evident că doar experiența a dus la asta. Ușor, ușor, am învățat să citesc și Garminul.
Pe 13 iunie, într-o zi cu soare, ne-am adunat mai mulți scafandri „wanna be” să dăm examenul pentru brevetul de Open Water. Ne-am aruncat în lac, un loc despre care auzisem multe. Că-i rece, că-i urât, că nu-i vizibilitate etc. Dar ziua aia a fost așa de senină, de parcă era prima zi de vară adevărată. Turquoise Lake chiar părea turcoaz, nisipul era fin și păsările se bucurau de căldură. Cumva, toate astea m-au liniștit.
Am intrat în apă relaxată, m-am bucurat de cei câțiva metri de vizibilitate (care oricum erau mai mulți decât în așteptările mele), m-am ferit de alge – singurele vietăți de pe acolo, pe lângă cei doi pești incolori și micuți –, am stat cât am putut de „orizontală” și mi-am făcut exercițiile cu brio. Din decembrie și până atunci, a fost singura scufundare din care am ieșit cu zâmbetul pe buze.
La două săptămâni după ce am devenit oficial „scafanderiță”, vedeam pentru prima oară o cămilă. Cocoșată, amărâtă, cu Pampers la fund, dar cu fața zâmbitoare (așa par ele, săracele, chiar și când cară oameni nepăsători prin portul din Hurghada). Mă uitam la ea și mă gândeam cât de mult îmi doresc să le văd în mediul lor natural, să le fotografiez și să mă bucur de viața de pe pământ, în loc de săptămâna plină de pești ce urma sub apă.
Când mi-a zis Rareș că o să plecăm în Egipt, pe liveaboard, eu citeam cuvântul cu „L” mare, ca și cum așa se numește locul. Mergem „în Liveaboard” 😄 Mai târziu am aflat că așa se numește atunci când locuiești pe barcă și faci scufundări nonstop. Barca s-a dovedit a fi un yacht superb, cu toate condițiile și, mai ales, cu un echipaj minunat. Poate par lucruri superficiale, dar într-o astfel de experiență contează enorm să fii confortabil cu casa ta pentru șapte zile.
Ca să te scufunzi, îți trebuie o stare de spirit bună, trebuie să fii odihnit, foarte bine hidratat, să nu bei, să ai stomacul puternic etc., etc. Se cheamă vacanță, dar e una cu reguli stricte, dacă vrei să te mai și întorci din ea. Să îndrăznesc s-o numesc mai degrabă armată?
Am intrat în horă, acum trebuie să joc. Când sună clopoțelul, trebuie să fim la apel. Deja pregătiți, semi-echipați, ca să putem fi gata repede. Stăm la briefing, unde ni se spune cum suntem împărțiți pe echipe, ce fel de curenți sunt, ce vedem, ce învățăm, ce să nu facem. Băgăm la cap, apoi fugim la ultimele pregătiri. Ne luăm costumul, setăm aparatele, verificăm butelia, dăm masca cu spray (sau scuipat, după posibilități). Ritmul e alert, pentru că suntem mulți și sărim pe rând în apă. Avem grijă să nu încurcăm, dar nici să ne grăbim prea tare și să uităm ceva. Cum se întâmplă, inevitabil.
Deși mi-a plăcut mult echipa mea, pentru că s-a ținut cont de nevoile fiecăruia și de faptul că suntem începători, mi-a dat emoții că buddy-ul meu nu era unul dintre instructorii noștri, ci unul dintre ghizii locali. Mă gândeam că nu știe „de ce sunt în stare”, nu știe că sunt începătoare și nu poate avea grijă de mine așa cum trebuie. Nu vedeam altă variantă, așa că m-am conformat și am început să caut avantajele. Până la urmă, el e șeful grupului nostru, se scufundă de ani de zile în aceleași locuri și a avut de-a face cu toate națiile. De fapt, poate că sunt norocoasă să fim buddy?
Exact așa a fost. Deși coordona toată echipa, Atef a avut grijă de mine ca și cum aș fi fost singura lui responsabilitate, iar asta a contribuit enorm la liniștea mea în toate dive-urile ce aveau să urmeze. A avut grijă de mine, dar și eu m-am străduit să fiu silitoare. Nu știu cum, dar am putut să stau cât mai aproape de orizontală, lucrul care-mi părea imposibil cu nici două săptămâni în urmă.
Nu m-am îndepărtat de el decât rareori și realizam greșeala, de multe ori chiar înainte să mă atenționeze. Chestia asta nu-mi ieșea deloc la bazin și cred că tocmai din cauza faptului că acolo mă simțeam în siguranță. Puteam să mă duc și în celălalt capăt al piscinei, că ieșeam repede la suprafață și nu mă fura niciun curent. În ocean, în schimb, nu voiam să pierd nicio clipă din ochi omul lângă care mă simțeam în siguranță.
N-am mai pedalat! Dacă în Cuba eram ca la maraton, aici am dat lent din picioare. Nu-mi amintesc dacă a fost așa chiar de la primul dive, dar s-a întâmplat. Cred că tot teama de a nu mă îndepărta de grup m-a făcut să-mi reglez flotabilitatea așa cum trebuie. Mai bine umflu și dezumflu vesta până când sunt ok, decât să mă trezesc singură în Marea Roșie.
Bine, mai e ceva. În Cuba am stat mult timp într-un loc și ne învârteam în jurul lui Rareș, care stătea cu minutele să fotografieze un melcișor. Aici, grupul trebuia să ajungă din A în B și exista un anumit traseu stabilit dinainte. Iar când Rareș se oprea să fotografieze, rămânea cu buddy-ul lui, iar noi ne vedeam de drum. Cumva, dacă stau bine să mă gândesc, am cam fost pe viteză. Dar era o viteză necesară, cu care trebuia să țin pasul.
Când toate marile mele probleme păreau să se fi rezolvat, am găsit alta: eram prima care ieșea din apă. Eu terminam cel mai repede aerul, așa că tot grupul era nevoit să mă urmeze la barcă. Un sentiment foarte neplăcut pentru un people pleaser ca mine, pentru că mă simțeam vinovată și responsabilă pentru timpul lor. Toate dive-urile am încercat să respir mai lent, dar chiar și atunci când credeam că-mi iese, mă uitam la ceas și vedeam că n-am progresat deloc.
La un moment dat, pe când eram într-o scufundare, mă întreabă Atef cât aer mai am. I-am spus și mi-a întins octopusul lui. L-am luat spășită, confuză și cu multe gânduri care-mi spuneau că sunt varză, că am ajuns în punctul critic în care trebuie „să mă mufez” (da, așa se zice, sunt incredibili termenii ăștia din scufundări). În mintea mea, numai în cele mai negre scenarii ajunge cineva să-ți dea din aerul lui. În realitate, nu fusese nimic atât de grav, dar pentru că era o scufundare mai lungă, era de preferat să ies și eu cu suficient aer în butelie. Și, cum el respiră de parcă n-ar respira, cifrele lui îi spun că poate să împartă aerul cu toată gașca și tot i-ar mai rămâne ceva.
Surpriza a venit în penultima zi, la scufundarea de noapte. Inițial, mi-am jurat că eu nu fac așa ceva, dar un mix de rușine și curiozitate m-a făcut să-mi prind lanterna de mână și să mă bag în Marea Roșie, care acum era marea neagră. Agitația a venit la început, când am aflat că Atef nu vine, iar buddy-ul meu e un alt ghid. N-a durat mult să-mi dau seama că și el e foarte ok, e atent la mine și mă simt în siguranță. De atunci încolo, doar frigul m-a mai neliniștit.
Fiind și pe final, probabil se acumulase oboseala și din cauza asta mi s-a părut apa mai rece, deși avea fix aceleași grade ca-n toate celelalte zile. Fauna nu m-a impresionat, deși auzisem că se activează tot felul de viețuitoare nocturne și e un spectacol. Ce vreau să spun este că am respirat foarte bine! Mi-era friguț și mă tot uitam la ceas să văd cât aer mai am, cu „speranța” că stau rău și că trebuie să ieșim. Dar de unde, că respiram ca o sirenă.
Am cugetat și mi-am dat seama că noaptea nu m-au mai distras atâtea vietăți ca ziua. M-am concentrat să privesc doar acolo unde bate lanterna, fără să-mi imaginez că vin rechini din toate direcțiile. Se pare că asta a fost cheia succesului.
O altă surpriză plăcută a fost săritul din zodiac. Dacă mi-a stat inima la saltul în apă de pe barcă, imaginați-vă ce a însemnat să mă arunc pe spate. Cu o mână pe față și cealaltă pe umărul colegului, ca să nu ne lovim capul de butelii, încrucișezi labele (cineva a făcut mișto de români când a tradus termenii?) și, la 3, 2, 1, pleosc! Nu vreau să știu ce puls îmi arăta Garminul, dar am simțit ca și cum aș fi sărit la bungee jumping. Culmea e că mi-a plăcut...
Scufundările mi se par un mare paradox. Li se zice sportul leneșului, pentru că, teoretic, tot ce trebuie să faci e să respiri și să te miști încet. În același timp, mie mi se par una dintre cele mai extreme activități pe care le poți face recreațional. Încă nu m-am dat cu parașuta și poate tocmai de asta tind să o clasific mai jos pe scara mea personală de frici. Acolo sari o dată și ești legat de un instructor. Aici te întorci iar și iar sub apă, ca și cum ai merge la schi sau ai urca pe munte.
Probabil sunt departe de momentul ăla, însă cred că, atunci când ai suficientă experiență și devii confortabil în apă, nu există meditație mai bună. Îți alungi gândurile, ești 100% concentrat pe prezent, respiri calm și te lași în voia apei, timp în care pe lângă tine dansează mii de specii diferite, venite parcă din altă lume.
Și apoi cred că din tot ce se întâmplă sub apă avem multe de învățat pe pământ. Trăiești altfel momentul, înțelegi ce înseamnă supraviețuirea, cum rezolvi problemele în situații extreme, ce faci cu necunoscutul, devii mai curios când înțelegi câte lucruri noi există pe lume. Și apreciezi fiecare respirație pentru care nu ai nevoie de butelie. Probabil asta zic și alpiniștii care se întorc de pe Everest.
Nu vorbim acum de freediving ori de scufundările la adâncimi mari, în peșteri sau epave complicate. Acolo e altă mâncare de pește și, momentan, îmi ajunge aventura asta.
Pe liveaboard am „bifat” și eu o epavă. Una singură, cea mai safe dintre toate. A fost și cel mai adânc dive, când am ajuns la 29 de metri. Nu aș repeta experiența în viitorul apropiat. Nu am simțit presiunea (nici fizică, nici psihică) decât la jumătatea scufundării, când trebuia să ne întoarcem și am realizat câți bari mai am. Vă amintiți că eu consum mult chiar și la suprafață.
Colac peste pupăză, se formase coadă în fața mea la „penetratul epavei” (da, da, termenii ăia) și trebuia să aștept răbdătoare să-mi vină rândul spre ieșire. Primul din fața mea era Rareș, care-mi părea foarte agitat și, într-un timp atât de scurt, am avut parte de atât de multe filme în mintea mea. Nu recomand cuplurilor care se știu grijulii, anxioase sau foarte conectate. Mai bine stați în grupuri separate la început, fiindcă orice mișcare din partea celuilalt poate să vă sperie și să vă destabilizeze, iar situația reală o veți afla abia pe barcă, când realizați că, cel mai probabil, filmele voastre au fost SF și în niciun caz documentare.
Pe de altă parte, „colegii de armată” mai experimentați au intrat în SS Thistlegorm, o navă cargo britanică din Al Doilea Război Mondial, scufundată în 1941 de bombardiere germane. Ca să vezi motocicletele de acum 80 de ani, trebuie să cobori pe o coardă, din cauza curenților puternici, iar apoi să intri prin navă. N-am avut ce căuta acolo, așa că ne-am mulțumit cu povești incredibile, dar adevărate.
Incomparabil ce-am văzut în Egipt versus Cuba. Am fost ca-n acvariu la fiecare scufundare. Și chiar așa se numește unul dintre locuri: Shaab Abu Ramada, The Aquarium. S-a văzut și rechin, dar nu de mine, pentru că n-am fost în acel dive. Încă nu sufăr dacă nu-i văd, deci n-am plâns după el. În schimb, am văzut barracuda și am fost convinsă că-i rechin. Deci pot spune că am văzut și cum reacționez la întâlnire. Pe barcă, am căutat mai multe despre ea și am aflat suficiente cât să-mi mai alimentez puțin paranoia. Superb, câte un șoc nou cu fiecare informație!
Problema adevărată a fost multitudinea de triggerfish, buzații care devin foarte teritoriali dacă le treci pe deasupra cuibului. Apoi mai sunt murenele, niște ciudățenii ale naturii, ca niște șerpi mari, unduitori și foarte urâți. Când am aflat și că au două perechi de fălci, imaginația mea a făcut restul. Apariția de senzație a fost, pentru mine, țestoasa uriașă care a trecut la câțiva centimetri de mine, într-un ritm lent, cinematic și numai bun de pus la cele mai frumoase amintiri.
Dar, cum sunt o nerecunoscătoare convinsă, îmi doresc să văd tot ce n-am văzut până acum. Visez la delfini, căluți de mare, caracatiță și, hai fie, și un whale shark (că nu-i periculos, doar senzațional de frumos).
Până atunci, abia aștept să merg la fotografiat animalele de pe pământ. Mă așteaptă niște urși polari în Groenlanda și, fără supărare pentru pești, nimic nu e mai fascinant pentru mine decât vietățile pe care le vezi atât de rar și atât de greu, care te simt și fug. Cred că în asta stă farmecul lor – în dificultatea cu care le găsești, le pândești și apoi speri să-ți stea măcar un minut în cadru. Pe când peștii te ciupesc de păr, îți trec pe lângă față fără să le pese că ești acolo, te lasă să-i admiri prea ușor. Și se duce misterul.
Am plâns când am plecat de pe vas. A fost o experiență intensă în care mi-am depășit multe frici și am ieșit departe de zona de confort. Am reușit să învăț ce-mi părea până cândva imposibil, mi-am descoperit noi frici și „bube”, am îndrăznit să am mai multă încredere în mine, m-am surprins și mi-am luat resurse pentru viața pe uscat. Am înțeles că nu toate sunt despre „nu pot” sau „sunt slabă”.
Iar asta nu puteam să înțeleg fără niște multe ore de terapie, fără de care aș fi renunțat de mult la scufundări. Tot săpând în mine, am acceptat că am ritmul meu de învățare, mai lent și etapizat, unde e nevoie de multă repetiție și de antrenarea memoriei. Foarte posibil să aflu la un moment dat și o explicație pentru felul în care funcționează creierul meu, dacă e ADHD sau se cheamă altfel, dar până atunci îmi ajunge că am început să înțeleg cum să lucrez cu el. Am nevoie doar să-mi spun că nu sunt incompetentă, că nu-mi trebuie plumb pe cap ca să stau pe orizontală în apă (așa cum a zis un cubanez) și că, după mult biciclit prin apă, ajung să o las și pe liber și să mă bucur de cursul drumului.
Și, pentru că povestea asta n-ar fi arătat la fel fără oamenii care au fost în ea, îi mulțumesc Iuliei, care ne-a făcut prima cunoștință cu lumea asta și probabil nici nu bănuia atunci unde o să ajungem cu ea. Acum abia aștept să ajungem și împreună sub apă, ca să vadă cu ochii ei ce-a pornit. Lui Rareș că a avut proasta inspirație să întrebe ChatGPT unde sunt coralii și apoi răbdarea să mă ducă după ei, să-mi facă echipamentul pe furiș, să mă asculte după fiecare dive și să nu-mi spună că fricile mele sunt absurde, nici măcar atunci când probabil erau. Mulțumesc Diventura, că m-ați luat de la „eu nu știu nici să înot” și m-ați dus până la 29 de metri, cu mult mai multă răbdare decât credeam că poate avea cineva cu mine și fără să mă faceți să simt că ritmul meu e prea lent. Și mulțumesc Garmin, care la început îmi arăta mai ales cât de tare-mi bate inima și cât de repede-mi termin aerul, iar acum a devenit unul dintre lucrurile care mă ajută să mă simt mai în siguranță sub apă. Se pare că de la puls 150 se poate ajunge și la respirat ca o sirenă. Noapte să fie!
Comentarii