Cu capul în nori - experiența „la hamace”

Știți cum se zice: pentru că mulți dintre voi m-ați întrebat despre cum a fost experiența mea cu hamacele, m-am hotărât să vă povestesc 🤭 Acu' serios, oricum aș fi scris ceva, mai ales că pe net sunt destul de puține informații despre asta și niciun articol suficient de cuprinzător.

Și acu' o să ziceți că ce mare brânză și de ce ar trebui să ai toate detaliile în avans ca să te urci pe niște hamace la 200 de metri deasupra șoselei? Păi, primul și ultimul aspect, care e și cel mai important, ține de faptul că până la hamace nu aterizezi cu elicopterul și nici condori nu avem în țară ca să li se facă milă de picioarele ori de panica ta. Eu așa am crezut, recunosc.

Pentru că nu am avut suficient timp de research, așa cum fac în general, m-am gândit că o să lăsăm mașina în Baia de Fier, urcăm o potecuță și am ajuns la cucurigu, să ne relaxăm în aer. Până să mă întrebe prietena mea, cu o seară înainte de marele eveniment, dacă eu știu cum e drumul până acolo și că se face un traseu de via ferrata destul de greu. M-a lovit în moalele capului vestea, și asta pentru că:

1. nu știam ce naiba e aia via ferrata?

2. după ce am aflat ce înseamnă, m-am gândit cum naiba ajung cu ceilalți doi prieteni, dintre care cel puțin unul are frică de înălțime și groază de trasee? Că de hamace erau pregătiți psihic săracii (a se citi: nu aveau încotro, că era planul meu de ziua mea), dar să urce pe verticală printre stânci, cu hamul la brâu și casca în cap, să nu le pice piatra-n el... Asta nu le mai povestisem.

Reluând, ce vreau să zic e că în România mi se par puține locuri mișto pentru nițică aventură și adrenalină. Și acum mă gândesc numai la câte chestii faine erau amenajate în Wisconsin, pe un lac banal. Te dădeai cu Army Duck - un vaporaș care mergea și pe uscat și te plimba întâi prin pădure, apoi intra cu super viteză în apă, te făcea leoarcă (asta era ideea) și te mai plimba apoi și prin apă și făcea răsuciri ca să te mai ude nițel și tot așa.

Sau, îmi aduc aminte spectacolul de ski pe apă, cu clovni, artificii și tot ce vrei. Ca să nu mai zic de roller coaster, aqua park, casele de groază ori macaraua de unde te aruncai în gol și aproape zburai prin bălăngănire. Toate astea se întâmplau într-o singură stațiune, iar acum le duc dorul de numai și caut să trăiesc momente și pe la noi.

(nu am găsit poze în arhiva mea, dar am luat câteva de pe net ca să vă faceți o idee)

O singură dată am văzut ceva la același nivel de palpitații - un tunel de aer aerodinamic, unde te bagi și plutești în aer. Eram la Untold și puteai intra doar dacă câștigai la țigări. Eu m-am ales cu multe pachete, o brichetă, o borsetă și multă dezamăgire. Altfel, nici invenția asta nu a ajuns încă pe plaiurile noastre.

De asta, mare mi-a fost mirarea când am văzut pe Instagram hamacele de la Baia de Fier. M-am uitat de două ori ca să mă asigur că sunt în România și că nu mă entuziasmez degeaba. Mi le-am pus încă de atunci pe bucket list-ul mental și am sperat că o să am cu cine merge cândva. Și, uite așa se face că sfântul social media mi le-a adus iar în vizor cu doar câteva zile înainte de ziua mea (4 iunie). Iar cum party-ul consta în mine și alți 3 prieteni, am zis că e momentul să profit și să-i conving să-mi îndeplinească dorința. Au zis „da” destul de repede, iar asta pentru că ei sunt puțin mai ocupați (a nu se citi „superficiali”) și nici nu s-au uitat cu atenție peste ce le-am trimis.

Am făcut rezervarea încă de pe atunci, când mi s-a spus că doar duminica e deschis (deși ziua mea a picat sâmbăta, dar am zis că trec eu și peste asta). Tot pe domnul de la telefon (care am aflat ulterior că este și fondatorul minunăției) l-am sunat apoi panicată să-l întreb dacă putem să ajungem ușor până acolo sau batem drumul degeaba (la vârsta asta încă mai ai chef de somn dimineața). Mi-a zis să nu-mi fac griji, că și copiii lui au urcat pe traseul ăsta (bine bine, dar daca tu ești alpinist, am toată încrederea că și ei sunt crescuți într-un alt stil). Dar am luat de bun ce mi-a zis, pentru că voiam să ajung acolo, așa cum m-am tot repetat. Mi-a mai zis că e recomandat să avem pantaloni lungi, comozi, și încălțăminte antiaderentă (dar nu musai bocanci).

Am ajuns la Baia de Fier la ora stabilită. Pornirea se face chiar de la intrarea în Peștera Muierii (atenție, că sunt două guri - dar puneți pe maps White Wolf și vă duce exact la cabana de unde trebuie să vă luați echipamentul). Aici cred că a fost cel mai mare șoc pentru mine, pentru că am așteptat-o pe Ana să ne însoțească și trainuiască. Iar când a ajuns Ana, mi-am dat seama că are jumătatea vârstei mele, la fel și cealaltă fată care a urcat cu noi și ne-a păzit spatele. Puțină dezorganizare acolo, nu prea înțelegeam de unde să luăm căștile cu măsura bună, cât se leagă hamul de mult, cât o să dureze totul etc. Dar important e să le tragi pe fete de limbă și întrebările dispar (comunicarea asta, bat-o vina).

Am plecat cu alai, am urcat scările care duc spre peșteră, am făcut stânga și ne-am oprit sub o stâncă să facem poza de grup. Eram pregătiți de continuarea pe potecă, când una dintre fete se cațără ca o capră neagră printre cele două pietre verticale de deasupra noastră. Se pare că nu era doar locul de poză, ci și punctul de pornire pe via ferrata!

A fost un traseu ok, pe alocuri greuț, dar asta pentru că niciunul dintre noi nu mai făcuse așa ceva și prin vene ne curgea mai multă teamă decât sânge. Nu cred că poți păți ceva extrem de grav parcurgându-l, cel mult niște julituri sau, cel mai periculos, să ai capul ridicat și să-ți vină o piatră în față. Dar nu știu cu adevărat riscurile, așa că nu intru în mai multe presupuneri aiurea.

Ca sfat, ar ajuta mult o pereche de mănuși, ca să nu îți transpire mâna pe coardă. Mie mi-a alunecat puțin o singură dată și nu e cel mai frumos sentiment - forța în mâini e destul de importantă la cățărări.

Am ajuns și la capătul traseului și ne-am dat seama că trebuie să trecem pe sârmă de pe o stâncă pe alta. Asta a fost înfricoșător, dar dacă te miști repede, chinul e mai scurt.

Apoi aștepți puțin să se elibereze hamacele și tot ce-ți trece prin minte e cum naiba te urci din aer în hamac? Eu nici la ora de sport din liceu nu mă puteam da peste cap, apăi acum, când tocmai ce am îmbătrânit. Dar știți melodia aia de munte: „să te întorci înapoi nu ai unde, ooo”, așa că „înainte să mergi ți-a rămaaas” 😂 Așa am făcut și noi și iată-ne întorși la casele noastre, vii și cu febră musculară ca să nu uităm niciodată ziua de 5 iunie.

Ah, trebuie să descriu și sentimentul din hamac? Păi v-aș recomanda să dați o fugă până acolo și să-l simțiți și voi (primesc și copii, și oameni mai grăsuți, și mai în vârstă - doar cu inima să stați bine). Eu m-am simțit curajoasă, aproape de păsări și...în largul meu. Asta până când a început vântul 😂 Dar nu mai contează, că fix atunci trebuia să plecăm și noi și aventura a fost perfect completată de o mini rafală. Ce pot să spun e că am ațipit de vreo 3 ori (ce să faci când nu ai telefonul cu tine) și m-am trezit cu gândul că sunt pe plajă - atât de puternic era soarele pe fața mea și atât de bine mă simțeam. Pe fundal nu erau valurile, dar cântau la boxa atârnată de-un copac trupele din anii '90 (Modern Talking, CC Catch, Abba etc - astea de le plac boșorogilor la 28 de ani).

„Cinstea” a costat 50 de lei/ persoană. Mie mi se pare un preț foarte mic comparativ cu experiența în sine și la fiecare poză pe care ne-o făceau cei din echipă, mă tot gândeam cum o să ajungem înapoi jos și o să ne ceară dublu pentru album (cum se procedează în multe alte țări). Surpriza a fost să nu ne ceară niciun leu în plus și să ne trimită albumul în aceeași zi, pe mail.

La final am aflat că traseul a fost de dificultate B, adică unul mediu. Însă în zonă mai sunt alte 8 trasee, cu clasificări diferite, amenajate de aceeași echipă: Clubul Montan White Wolf.

Traseul C, here I come! Iar prieteni, vă mulțumesc!