Pe tine ce te întreabă?

Am fost slabă de când mă știu. Nu mi-a plăcut să mănânc când eram mică și era un calvar când ai mei mă puneau să aleg între somn sau mâncare. De multe ori alegeam somnul, ca să mă pot preface că dorm. Era nasol, dar nu atât de grav încât să se îngrijoreze cineva de sănătatea mea. Că mai simțeam și foame din joi în Paște - când eram la masă cu mai mulți copii sau când stăteam mai mult în aerul tare de munte.

Nu am ținut prea bine socoteala, dar știu sigur că am avut o perioadă scurtă în care am pus pe mine vreo 2 kile și se vedea că sunt mai „împlinită”. Dar a trecut repede. A venit Bacul și le-am dat jos de țâșpe ori mai repede față de cum le-am pus. Și de atunci m-am „menținut” fără voia mea la 50 de kile, plus minus 2 kile, depinde de nivelul de stres.

Hai că iar am făcut un intro lung cât o zi de post (a se aprecia referințele contextuale).

Ce vreau să spun e că întrebarea pe care o aud cel mai des de când eram mică și până la aproape 28 de ani e:

Ai mai slăbit?

Răspund forțat relaxată că nu. Așa sunt de la 18 ani. Nu m-am mai cântărit recent, dar nu cred. Hainele îmi vin la fel, deci nu. Poate e de la blugi, că-s mai strâmți. Am 50 de kile de când mă știu. Ți se pare. Sper că nu. M-ai mai întrebat și acum o lună/ acum o săptămână/ acum un an (după caz).

Și cu întrebarea asta în cap, mi-a înflorit curiozitatea de a afla ce aud cel mai des oamenii din jurul meu. Și ce răspund. Apoi am realizat că venea Paștele și subiectul ăsta are cu atât mai mult sens. Că rudele zici că-s făcute să pună întrebări. Un izvor nesecat. Iar eu sunt un psiholog în sinea mea și-mi doresc să înțeleg oamenii și de ce facem ceea ce facem. Și știu că o simplă întrebare, aparent nevinovată, poate să scormonească adânc în străfundurile minții și cotloanele sufletului. Iar dacă întrebarea aia se repetă...(știți și voi răspunsul).

Așadar, iată ce zic câțiva dintre prietenii mei. Răspunsuri anonime, of course, că-s fată bună.

Să știi că „ai 5 minute?" chiar s-ar putea să fie cea mai des pusă întrebare 😅

Dacă e pe stradă, răspund cu „scuze, nu”. Dacă e la muncă, atunci: „sigur”.

Sunt acasă acum și veniră niște rude în vizită. Încep să primesc întrebarea supremă: când te însori?

(Răspunsul nu există).

Nu a fost întotdeauna directă, însă de multe ori am fost pusă în ipostaza de a răspunde la întrebarea „mă ajuți?". Fie că era vorba despre a oferi sfaturi, timp, sarcini sau fie ea și simpla mea prezență.

Și, deși m-am simțit de cele mai multe ori flatată, mi-am dat seama că în momentele în care mă simțeam inconfortabil (din lipsă de timp, energie sau alte resurse), deveneam neputincioasă, devenea frustrant. Am aflat apoi că eram plasă de siguranță pentru cei mai apropiați, că poate uneori oamenii au fost nerezonabili (chiar dacă nu rău sau conștient rău intenționați). Și atunci mi-am dat seama că un „nu" la timpul lui poate face o diferență enormă în dinamica ta cu ceilalți, dar mai ales în dinamica ta cu tine. Pentru că, pentru a avea din ce să dai, trebuie mai întâi să ai.

Dar tu când te însori?

Răspunsul e „de ce să mă leg la cap daca nu mă doare? Toate la timpul lor.”

Nu faci un copil?

Cred că asta a fost o perioadă cea mai frecventă întrebare. După o vârstă, scapi de ea. Răspunsul e „nu”. Iar dacă insistă, spun că „nu pot”. Oricum, dacă ai unul, te întreabă când îl faci pe al doilea.

Cum mai stați cu cabinetul? Când e gata? Îmi faci reducere?

Răspunsul e: „la toamnă”.

De ce nu mănânci carne?/ Ce ai la ochi? Cine te-a bătut? Unde te-ai lovit?

Sunt vegetariană de 7 ani. De ce? Prima dată, de sărăcie, când m-am mutat în Amsterdam. Apoi au venit și celelalte motive nobile. Cât despre ochi, e semn de naștere. Și răspunsul e: „Ah… îl aveai acolo și data trecută când ne-am văzut?! Nu era…”

Ai slăbit!

Vi se pare!

Suge? Îi dai țâță? Îi dai lapte matern? Doarme?

Și dacă timp de câteva luni m-am simțit cumva datoare să răspund, acum fie ignor (dacă mă întreabă străini - pentru că da, și necunoscuții sunt curioși), fie le zic că este strict treaba noastră ce mănâncă copilul. O altă întrebare din același registru este: „doarme?” Răspunsul: „ca un Bebeluș” (fie vorba între noi, răspunsul este nu! Nu doarme. Și nu dorm nici eu).

Și mai am o tonă asemănătoare: „când faceți și o surioara?” „Merge”, „se ridică”? Din (ne)fericire, am învățat că întrebările astea vin cu sfaturi nesolicitate, așa că răspunsul e: „Treaba lui. Treaba mea. Treaba noastră.”

Cum te mai simți?

Și mint cu: „sunt mai bine”. Încerc să nu mă mai mint nici pe mine, deși uneori încerc strategia „fake it 'till you make it".

Ai lăsat țigările?

Le zic că da, deși răspunsul este „nu”.

Când faci un copil? Ce mai aștepți?

„Când vrea Dumnezeu.” - Cu răspunsul ăsta scapi de alte întrebări idioate ulterioare.

Ai mai pictat?/ Ce ai mai făcut?

În ultimul timp am primit enervant de des întrebarea „ai mai pictat?” și adevărul este că am făcut o pauză bine-meritată, cât să-mi reîncarc energia creativă (zic eu). Și chiar dacă am mai pictat, nu au fost neapărat proiecte de care să fiu suficient de mândră cât să le public. Așa că, în „exterior”, pare că nu am mai pictat, iar răspunsul e undeva la mijloc.

În același timp nu pot să nu aud și întrebarea „ce ai mai făcut?”, mai ales când mă văd cu prieteni mai îndepărtați. Deși în capul meu răspunsul este: „sunt fericită și-mi umplu timpul liber cu oameni și activități care mă fac să fiu recunoscătoare tot ce trăiesc”, ajung să spun: „muncă și cam atât, una-alta”. Pentru că, în esență, mi se pare că oamenii caută să bage în mici cutiuțe realizările sau etapele în care suntem ca oameni și nu îmi place asta. Dar poate problema e la mine.

---

Nu știu pentru voi, dar pentru mine sunt revelatoare răspunsurile astea. Pentru că realizez că am pus și eu, la rândul meu, mai toate întrebările de mai sus. Și nu era treaba mea. Și nu puteam face nimic, indiferent de răspunsul omului. Ba poate chiar să mă simt inconfortabil de multe ori. Iar presiunea pe care o pun pe acea persoană, prin cuvintele mele mici și inofensive, poate fi uriașă.

Și pentru că nu știam cum să ilustrez articolul, mi-am adus aminte de primele două poze de mai jos. Știam și în ce album foto sunt, pentru că și acum mă șochează ce picioare subțiri aveam. Dar eram ok, serios. Singurul pericol era vântul. Și bănuiesc că pe vremea aia, părinții mei erau cei întrebați dacă am mai slăbit. În a treia poză mă prinsese adolescența - la fel de subțirică. Ultima e de azi, un cadru puțin wide, dar reflectă destul de bine realitatea. Am postat-o pe Instagram cu descrierea „un băț pe stradă”.

Apropo, știți oamenii ăia care se căsătoresc din cauza presiunii sociale? Ori, mai rău, fac copii? Ei bine, vreau doar să spun că eu nu o să mă îngraș doar ca să tacă lumea 😄