Tu cum preferi să te strige?„Domnul Castor” sau „lăptăreasa”?Despre bullyingul de atunci și de acum.

Știu că nu vă întrebați, dar vă zic eu că toată perioada asta de Crăciuno-Paște am stat la laptop și am copt o campanie pe tema „bullyingul și violența în școli” pentru cei de la Școala Încrederii. Nu cred că are rost să mai zic cât de gravă e problema, că doar de când am lansat noi (de acum trei zile și până acum), au apărut în presă două cazuri oribile, înfricoșătoare de-a dreptul. Nu vreau să spun mai multe, că ar fi dubios să-mi preiau singură comunicatul de presă, dar cu ocazia asta mi-am amintit și eu de școală și copilărie...

Încep pe pozitiv, cu faptul că pe „vremea mea” nu cred că era așa de rău. Sau, cel puțin, la mine în școală nu țin minte tragedii. Dar, unde vreau să ajung, e că nu trebuie să se întâmple „tragedii” ca să fie luate măsuri ori să ne punem un semn de întrebare referitor la comportamentul nostru.

Pentru că bullying înseamnă și poreclirea repetată. Care, vă promit, duce la traume. De când mă știu am fost „domnul Castor” pentru că aveam dinții incisivi mai mari și crescuți în față. De parcă nu mi-era de ajuns că mă chinuiam și singură, nu puteam închide gura cum trebuie, nu puteam să râd „fără dinți” și știam că sunt urâtă, poreclele tuturor colegilor mă făceau să mă scurg pe interior. Nu mai țin minte cum reacționam, dacă mă prefăceam că sunt bine sau mă supăram, dar știu ce simțeam. Și să ți se întâmple asta zi de zi, ani de zile, până când mi-au pus ai mei aparat dentar (alt chin și ăla), e greu de suportat.

Nu că aș fi fost eu mai cu moț. Prietena mea cea mai bună era „lăptăreasa”, pentru că avea sânii mari. La ea chiar ar fi putut fi un motiv de mândrie, dar a ajuns să fie un complex la fel de mare ca al meu (și dinții mei).

Mi-e greu să cred că profesorii nu auzeau cum suntem strigate prin curtea școlii, dar nici aici nu țin minte să fi luat vreunul vreo măsură. În schimb, parcă mai mult decât orice „domnul Castor”, m-a durut în ziua în care îmi purtam mândră treningul meu portocaliu din cap până în picioare, proaspăt cumpărat de ai mei. Multe dintre hainele mele erau primite de la verișoare mai mari, așa că ziua aia era specială. Așa cum mi-a făcut-o și doamna învățătoare, când a râs de mine și mi-a spus „zici că ești de la drumuri cu treningul ăla”.

Dacă de la colegi nu prea ai așteptări, când vine „de sus”, e și mai greu de acceptat. Nu o condamn, cu toții avem momente, dar am ajuns acasă cu ochii în lacrimi și nervi pe mami că mi-a cumpărat treningul ăla cu care m-am făcut de râs și pe care l-am aruncat direct la gunoi.

Dacă ai și tu o amintire cel puțin la fel de „frumoasă”, trimite-o cu încredere aici (poate fi anonim): https://www.scoalaincrederii.spunestop.ro/ Ajută să știm care e realitatea și cât de mare e fenomentul, pentru că cifrele (și așa mari) sunt mult mai mici în raport cu ce se întâmplă de fapt „pe teren”.

Acum, bullyingul și hărțuirea continuă și acasă, pe telefoanele copiilor. Noi am scăpat.

În poză, de la stânga la dreapta: „lăptăreasa”, doamna învățătoare, „domnul Castor”.