Sub cerul de acasă. Perseidele și amintirile.

Cum făceam eu ieri duș cu apa caldă de la Nicușor (azi e rece) și priveam luna pe fereastră (geamul de la duș e una dintre cele mai bune invenții), mi-am amintit că trece vremea și nu am apucat să scriu nimic despre momentul din an care, pentru mine, e aproape la fel de important ca Paștele sau Crăciunul. De fapt, la o analiză mai profundă, le detronează pe cele două. Nu e despre praful șters după juma' de an, nici despre banii pe care nu vrem să-i dăm colindătorilor sau salata de boeuf acrită și aruncată. E despre bucuria sufletului, limpezirea ochilor și trăirea adevărată.

Iubeam Perseidele de pe când nu erau la modă și am o droaie de amintiri care mă leagă de ele. Am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care iubesc natura - mătușa mea, Cami, fiind prima dintre ei. Iar eu, cel mai apropiat învățăcel, pentru că-mi petreceam multe vacanțe cu ea. Îmi amintesc că urcam drumul spre Poiană și căutam cel mai întunecat loc, dar de fiecare dată ne opream în parcarea de la Belvedere. Eram noi și cuplurile îndrăgostite, care nu păreau să se uite-n sus, dar cred că aveau suficiente stele-n cap și fluturi în stomac ca să le mai pese de ceva. Să vezi Brașovul de sus, într-o noapte răcoroasă de vară, când luminițele orașului se confundă cu stelele căzătoare...e ca și cum ai sta în primul rând la spectacolul naturii, cu garanția că devii fan pe viață. Pe atunci, cred că aveam undeva la 13-14 ani, pentru că nu țin minte să fi fost la liceu. Ca punct de reper pentru vârstă, știu că devenisem deja mare fan HIM și încă descopeream unele melodii, la CD-ul din Toyota verde. Coboram spre oraș, somnoroasă, fredonam „close to the flame”, îi ascultam respirația lui Ville Valo de parcă era cu noi în mașină și nici nu visam că în viața asta aveam să-i văd de două ori până la 30 de ani.

Într-un alt august știu că am pregătit porumb fiert, special ca să avem ce ronțăi la stele. Mergeam ca la picnic, cu tot ce e nevoie la noi, ca să putem rezista cât mai mult. De atunci, a devenit o activitate ca un drog anual. Pe 12-13 august îmi luam porția de stele și încercam să trag cât mai mult în piept, ca să-mi ajungă până vara viitoare. Am văzut Perseidele la Plaiul Foii, cu cântecele de munte la ureche, le-am văzut lângă focul de tabără, la Amara, sus pe deal lângă Enisala, cu multe zgomote ciudate în jur, sau când eram pe plajă la mare, iar ele cădeau printre lampioane. Nici cerul Wisconsinului nu a scăpat de privirile noastre. Am luat-o la drum pe Irina, partenera mea de toate nebuniile, și pe românii cu care ne-am împrietenit acolo. Ne-am urcat pe biciclete noaptea, cu păturile pe spate ca Batman, și am plecat în căutarea unei pajiști din Dells care să nu fie proprietate privată fără gard, cum le place lor. Am găsit un câmp uriaș (și puțin înfricoșător), ne-am întins păturile și am încercat să cuprindem tot cerul ăla imens din America (nu știu cum se face, dar e mult mai mare decât al nostru).

La Malaia, cel mai serios le-am studiat acum doi ani. Întoarsă de la concertul Beth Hart de la Brezoi, am înghețat pe scaun, sub roua rece de munte. Cu gâtul îndoit, cu ochii pe cer și cu „Rub me for luck” pe repeat (că abia o descoperisem, și așa fac când îmi place o melodie - o ascult continuu, până nu mai vreau s-aud de ea).

Anul ăsta, mijlocul lui august m-a prins tot acasă, după ce am fugit de căldura și apa rece din București. Biroul de peste zi s-a transformat în observator astronomic peste noapte. Nu a trebuit decât să sting un bec cu senzori care se aprindea la fiecare pisică în călduri ce trecea prin curte, și apoi să proptesc bine mătura între cele două scaune de răchită, vechi de peste 20 de ani și scârțâitoare ca vârsta lor. După ce am fixat mătura, am învelit-o cu un soi de carpetă la fel de vintage ca scaunele, care să atârne puțin și să acopere lumina de la becul din stradă (ce bună era o praștie!). Am dat luminozitatea telefonului la minimum și l-am pus deoparte, dar abia după ce am dat play la muzică. Recomand byron, în caz că ați ajuns la vârsta asta și nu l-ați descoperit până acum. Eu l-am mixat cu puțin Jack Savoretti, pe care-l aștept în România cum îi așteaptă alții pe Coldplay, după care am mai adăugat un strop de Beth (cea de mai sus, în amintirea unui super concert pe plaiurile mele). Ca ronțăieli, am avut o pungă de chipsuri Viva (chicken style) - cele mai „păcătoase” dintre chipsuri, dar gustoase de numa'. De băut, am luat ce-am găsit prin frigider, adică un Dacic cu căpșuni și frăguțe, dulce de leșini și deloc potrivit cu puiul din pungă. Când setup-ul a fost bine pus la punct, m-am ascuns sub pătură, mi-am lăsat ochii pe afară și m-am concentrat cât am putut de bine.

Nu m-am făcut confortabilă, că am și văzut-o pe prima. Nici nu era greu, cu un cer așa senin și fără lună plină, care în fiecare an eclipsează stelele. Culmea face că, imediat după primul meteor (mai vorbim și științific pe aici!), au pornit artificiile (am aflat a doua zi că erau chiar de la rudele mele). Cu o așa încununare, mi-a înflorit speranța că o să fie o noapte bună. Și a fost! Am numărat 33 până la 3 dimineața, fără să le iau în calcul pe cele văzute pe sfert. Doar că, spre deosebire de alte dăți, au fost mai firave și prea puține au lăsat dâre lungi și grele de praf cosmic în urma lor.

Nu știu cum să explic senzația pe care o am de fiecare dată când văd una. Parcă am fluturi în stomac și tresar instinctiv, cu bucurie, dar și vigilență exagerată, că poate îmi scapă, că nu mă uit în colțul bun de cer sau clipesc când nu trebuie.. Mi-am dat seama că nimic nu e mai frustrant decât o stea căzătoare văzută cu coada ochiului. Nu știi dacă a fost, dacă ți s-a părut sau dacă era zborul unui liliac. Dar cel mai greu e că nu poți să o pui la calcul (asta dacă ești om corect și nu trișezi, desigur). Iar mie, partea asta cu număratul mi se pare cea mai palpitantă. Nu poți să te uiți la stele fără să le numeri, ce naiba! Te întreabă a doua zi câte ai văzut și nu știi să spui? Doar nu ai stat trează degeaba, ca o cucuvea. Apropo de asta, sunetele nopții sunt iarăși o experiență. De la cocoșul care cântă la miezul nopții, la perele care cad din pom și reușesc să te sperie de fiecare dată, până la liliecii ce trec pe deasupra capului sau bufnița din depărtare, care te intrigă că nu-i cunoști sunetul (am aflat că era un huhurez mic, mulțumită sfintei aplicații pentru ornitologii wannabe, Merlin).

Cu ocazia asta, îți îmbogățești și cunoștințele astronomice. Că doar nu te uiți pe cer ca nătăfleață, fără să reperezi o stea-două. Eu am făcut topul celor mai strălucitoare. Nu mai țin minte ordinea, dar pe lista scurtă erau Jupiter, Saturn, Capella și Vega (pe asta o știu de mult, că în tinerețe era un pub în Vâlcea cu același nume). Am descoperit lebăda din Calea Lactee, mi-am amintit de Cassiopeia (aceea în formă de W), mi-am revăzut gemenii dragi (Castor și Polux) și am confundat pentru a țâșpea oară roiul Hyades (cel cu 7 stele, dintre care una e Aldebaran) cu carul mic.

Mi se face dor și chef să învăț mai multe despre Univers. Așa cum simt în fiecare an. Vreau să pronunț denumirile astea cu nonșalanță, de parcă aș povesti cum le cheamă pe pisicile mele. Să zic Antares și să nu mă gândesc la autobuzele din Vâlcea, să zic Sirius și să nu-mi treacă prin minte personajul din Harry Potter, să zic Andromeda fără să fi citit Legendele Olimpului. Când eram mică, visam să fiu astrolog (de fapt, mă gândeam la astronaut dar nu știam să le diferențiez). Și visul încă a rămas undeva, pierdut în viață.

A doua seară m-a prins obosită, că așa sunt generațiile de după '90. Mi-am pus alarma și am ațipit două ore. M-am trezit la 1 noaptea și m-am dus direct în curte, să simt roua rece, fără vreun acoperiș deasupra mea. Ați mai văzut vreun zombie uitându-se la Perseide? Eu eram. Mă chinuiam ca Tom (prietenul lui Jerry) să-mi țin ochii deschiși, dar fără scobitorile lui. Mi-am propus să stau puțin, că oricum am văzut super multe seara trecută. La început, mă gândeam că 10 sunt suficiente. Apoi am zis să mai aștept două, ca să se facă 45 în total, cu cele de ieri. După care mi-am dat seama că 50 ar fi un număr super fain de reținut și am stat să rotunjesc. „Bine, bine, dar pot să mai rabd și-n noaptea asta până să văd 20 - pare rezonabil, că pică repede”. Și tot așa, din calcul în calcul, am mai rezistat până la 30 (adică 63 în total). Nu m-a mulțumit numărul pe deplin, dar am dat tot ce am putut. Și m-am bucurat că am fost singură. Într-o gașcă mai mare, competiția e acerbă și ochii sunt mai vigilenți. Câștigă cine vede mai multe, evident. Iar jocul poate dura până la răsărit, ca Monopoly.

În final, vă îndemn să priviți în sus. Cred că devenim oameni mai buni cu fiecare clipă în care realizăm că nu suntem singuri pe lume și că, în fața cerului și a naturii, suntem ca niște purici agitați. Prea mici și prea nesemnificativi în raport cu Universul, aveam doar puterea să-l gâdilăm puțin. Ține de noi să ne bucurăm de orice stea, fie ea vie sau căzătoare. Și știu că o facem, pentru că aud din ce în ce mai mulți oameni care se bucură de „sărbătoarea” asta la fel ca mine. E ciudat că nu mai sunt eu printre cei „puțini și diferiți”, dar e fain să fim cu toții parte dintr-o gașcă mare.