Oameni fără măști.

23 august 2021. Ionuț mă întreabă dacă mi-ar plăcea să fac parte din proiectul „Oameni fără măști” și mi-l prezintă ca pe un proiect fotografic gândit pentru fetița lui, prin care îi oferă exemple sănătoase, de oameni faini, femei naturale, fără prea multe filtre ori editări.

Îi răspund că sunt cam ocupată, că mi-e greu să mă organizez cu timpul și, în plus, nici nu îmi place să stau la poze. Îmi spune că nu e grabă, mă așteaptă oricât am nevoie.

Ce să zic, îi mulțumesc și îi spun că revin eu. E puțin ciudat, mă gândesc cum m-a ales el tocmai pe mine? De ce eu? Ne-am văzut o dată în viață, și asta acum niște ani de zile. Nu știm mai nimic unul despre altul. Hmm, face poze femeilor pentru fetița lui. Oare nu tocmai ăsta e paravanul sau fraza cu care convinge pe oricine? Și oricum nu ies bine în poze...

Cu toate astea în minte, las portița deschisă, dar eu plec pe drumul meu.

11 februarie 2022. Jumătate de an mai târziu, Ionuț mă întreabă dacă mi-am făcut curaj pentru ședința foto. Iar 13 februarie ne găsește în parc, povestind și, din când în când, făcând poze.

Se pare că am vorbit serios când mi-am propus ca 2022 să fie despre acțiune. Nu mă laud, dar mă mândresc. Pentru că mult timp am trăit doar în capul meu, iar acum am ieșit din el și am pus piciorul în viață. Și se simte bine!

Ce-i drept, drumul spre fotografiile astea a fost pavat înainte, de toate celelalte femei implicate în proiect. Femei naturale și cu povești în spate. Am început să urmăresc cu drag ce se întâmplă și să mă las inspirată de ele. Iar când mi-a scris Ionuț, eram mai mult decât pregătită să stau la poze. Urmărisem suficient proiectul și abia așteptam să fac parte din el.

Scuze?

Motivele din 2021 nu mai existau ori s-au transformat pe parcurs. Scuza cu „timpul” mi se pare acum o aberație și cred că până și Megan Fox și-ar întrerupe ritmul pentru o ședință foto. Ca să nu mai zic că am citit un articol tare bun, care spunea că s-a dus moda în care e cool să te dai ocupat. Viața e despre timpul liber, nu despre timpul ocupat. Vai, ce am rezonat cu asta! Iar scuza cu „nu dau bine în poze” am dus-o acum înspre „ce-ar fi să ies din zona de confort și să încerc lucruri noi, cu care nu sunt neapărat obișnuită?”.

Cireașa de pe tort a venit însă chiar în ziua ședinței. Eram în metrou, scrollam pe Facebook, când văd un articol în Hotnews scris chiar de Ionuț. Nu știam că e jurnalist și curiozitatea era cu atât mai mare, să văd cum scrie omul (cred că e și o curiozitate profesională). Vă las și pe voi să-l citiți, dar tot ce vreau să spun e că am parcurs textul pe diagonală, pentru că atunci când îl citeam cu atenție, mă bușea plânsul. Și cum ar fi fost să mă duc cu lacrimi și cearcăne la poze? Înțeleg că e vorba despre naturalețe, dar nici cu „impresie de depresie” nu merge 😂 Articolul m-a ajutat și mai mult și mi-a dat un „boost” de curaj și de nerăbdare.

Cum a fost.

Experiența în sine a fost altfel de cum credeam. Nu am stat ore la poze, în poziții fixe, regizate, cu reguli ori remarci de genul „nu e bine așa, hai să mai încercăm etc”. Totul era bine. Din alea trei ore, probabil două jumătate am stat de vorbă, iar în rest vedeam un cadru potrivit, făceam poza și apoi o luam din loc. Pentru că nu a fost doar despre fotografii. Povestea fetelor și învățămintele lor, din experiența de viață a fiecăreia, contează mai mult în proiectul ăsta. Iar Ionuț se încarcă cu toate sfaturile astea (unele super faine, altele greu de digerat) - cu gândul că, atunci când fata lui va crește (vorbim mai ales de adolescență), va fi mult mai atent cu ea și o va înțelege mai bine. Pe scurt, va fi prezent în viața ei, așa cum are nevoie o fată de tatăl ei.

Rezultatul?

Deși sunt o pretențioasă convinsă, îmi place ce a ieșit. Pentru că mă reprezintă. Sunt în natură, în largul meu, cu apusul în față sau pădurea în spate. Și mai zâmbăreață, și mai tristuță, și mai visătoare. Mai multe foto și cuvinte, aici.

Mulțumesc, Ionuț, pentru tot ce faci! Fetița ta e o norocoasă ❤️

My baby, cu dragul ăsta țin mereu aparatul foto în brațe.

Aici descoperisem apusul și mi-a plăcut să mă încălzească nițel.

Nu-mi plac dinții mei în poza asta, dar am ales-o. „Mood-ul” e fain și încerc să nu-mi las complexele să mă învingă.

Să ne dăm voie să mai și zâmbim.