Și-n fiecare dimineață, drumul spre casă e tot mai lung

Am intrat în curte. Stătea cu spatele, dar nu s-a întors spre noi, de parcă nu a auzit mașina. „Ați venit”, a zis abia când tati s-a dus să-l salute. Era încălțat invers și ținea în mână o foarfecă de grădină. „Ce faci cu asta?”, l-a întrebat tati. „Vreau să-mi tai unghiile”, a spus tataie.

S-a întâmplat în vară, dar probabil va rămâne pentru mult timp unul dintre cele mai dureroase momente pe care le-am trăit vreodată. Pe cât de mult mă fascinează psihicul, de ajung să fac maratoane pe Netflix la documentarele despre criminali, pe atât de mult mă sperie gândul că, într-o zi, n-am să mai fiu „în toate mințile”.

Totul s-a întâmplat incredibil de repede. De Paște, în aprilie, am fost la bunici. Tataie, ca de obicei, vorbea mult de Dumnezeu și de ruși. Era greu să povestim cu el. Nici când urlam nu prea ne mai auzea. Așa că, în ziua aia, am vorbit mai mult separat. El nu mai ținea pasul cu discuțiile și se refugia în lumea lui. Dar nimic nu părea anormal. Doar bătrânețea care-l cocoșa din ce în ce mai mult.

În mai, la nici o lună distanță, eram din nou la Polovragi. S-au întâmplat multe între timp, iar povestea cu foarfeca era cireașa de pe tortul ultimei perioade. Ne așteptam la orice, de asta ne-am bucurat că măcar ne-a recunoscut. Dar era trist și privea în gol. Aș fi vrut să-l fac să zâmbească o dată, însă am eșuat total. De fapt, nici n-am încercat – de teamă, de neputință.

Nu știu să vorbesc cu bătrânii. Pot doar să-i ascult, să dau din cap sau să zâmbesc – fals și mult prea milos. Nu știu ce să le zic ca ziua de mâine să le pară mai bună, ce să fac să nu-i mai doară tot corpul sau cum să le alin regretele. Și, ca o lașă, aleg să fug. Să nu le aud suferințele, ca să mă protejez pe mine.

Mamaie Tița, bunica de acasă, era o femeie oarbă. Așa am cunoscut-o și așa m-a cunoscut. Regretul ei cel mai mare era că nu m-a putut vedea niciodată. Iar al meu, că nu am avut grijă de ea așa cum merita. Spre deosebire de mamaie Tița, care a fost conștientă până în ultima clipă, mintea lui tataie „a murit înaintea corpului”, cum spune Fredrik Backman. Privea, dar nu mai vedea.

În noaptea de dinainte să mergem la el, tataie n-a dormit. De bucurie că „vin copiii”.

A rezistat până în cea mai importantă zi pentru noi toți. De Sfântul llie, când satul se transformă în cel mai mare bâlci. A fost așa dintotdeauna și ne-a marcat copilăriile – a mea, a lui tati și, cel mai probabil, și pe a lui tataie. Nu era an în care să lipsim de la bâlci.

De data asta, Sfântul Ilie a avut alte planuri pentru noi și ne-a adus împreună cu alt motiv. A fost ziua în care am văzut, pentru prima dată, berze zburând deasupra capului. Erau două, apoi trei, și minute în șir au dat târcoale casei bunicilor. Tot în ziua aia am auzit un boicuș, o pasăre pe care doar în Deltă am reușit să o văd. În noaptea aia, la Malaia, casa s-a zguduit de la tunete și a plouat torențial, așa cum numai Sfântul Ilie știe să facă. Și tot atunci, lacrimile ploii s-au împletit sinistru cu chiuiturile unei nunți din sat.

Sfântul Ilie, berze, boicuș, ploaie, nuntă și luna plină – toate au fost pentru mine semne că tataie și-a ales bine ziua. Că s-a dus acolo unde e liniște, nu războaie. Și că cineva îl iubește. Iar el o să audă atât de bine, încât o să se bucure până și de ciripitul celei mai silențioase păsări. Și o să povestească cu multă lume, cu oameni buni și credincioși, ca el. O să râdă în hohote, așa cum eu nu am știut să fac cu el. Acolo sus, e ca în ziua polară – doar lumină.

Luna, văzută din curtea cimitirului

În mijlocul tristeții, am înțeles cu adevărat ce înseamnă dorința de a trăi. Mamaie e o mână de om, fragilă ca un semn de întrebare la vreo 30 de kilograme. Era epuizată după luni întregi de nesomn, suferință, o răceală îndelungată și zile în șir fără mâncare. Când tati a încercat să o „amenințe” că, dacă nu mănâncă, o ia tataie după el, ea i-a răspuns ferm, fără ezitare: „Nu mă duc io!”. Mi-au dat lacrimile când am auzit-o. Așa arată setea de viață – dorința de a te agăța de fiecare zi, oricât de grea ar fi ea.

Orice zi e o minune. Mai ales o zi pe care poți să o vezi.

Mă întorc la mamaie Tița, pentru că în ultima vreme m-am gândit tot mai mult la ea. Zilele trecute am anunțat deschiderea unei expoziții de fotografie care poată fi „văzută” și de oamenii nevăzători. Pentru că se simte. Pipăi planșele în relief, asculți povestea imaginii, iar cei care știu Braille, pot să și „citească” cu vârfurile degetelor. Cu aceeași grijă cu care eu „mângâiam” fotografiile, mamaie Tița mă mângâia pe mine în fiecare zi și mă creștea cum știa mai bine. Nu mă vedea când îmi dădeam ochii peste cap și acum, la ani lumină distanță, îmi doresc să nu mă fi auzit nici când îi comentam și făceam nazuri. Sau când mă ruga să o conduc la biserică, iar eu fugeam.

Eram un copil, dar asta nu-i o scuză. Acum suntem „copii mari” și la fel de proști. Spunem mereu că „eram fericiți și nu știam”. Adevărul e că înțelegem viața cu adevărat abia când ne lovește în moalele capului.

Vă rog, mergeți la Antipa și „vedeți” expoziția. Sper din suflet să vă ajute și pe voi să-i iubiți mai mult pe cei dragi și să-i înțelegeți mai bine decât am făcut-o eu. Și ascultați bătrânii. Că, dacă aș fi făcut-o și eu, azi scriam romane întregi cu poveștile lor.

Dar, din fericire, oameni ca Frederik Backman au avut urechile ciulite și inimile deschise, iar acum lasă în urmă amintiri pe care să le trăim cu toții. Dacă nu înțelegeți la ce mă refer, citiți cărțile lui. Începeți cu cea mai scurtă: „Și-n fiecare dimineață, drumul spre casă e tot mai lung”. Eu așa mi-am amintit de tataie, de mamaie, de nenea Geană și de toți cei care merită să nu fie uitați.

Tataie ❤️